Gânduri frânte ca trestia

de vântul năprasnic al singurătăţii.

Tu în faţa naturii dezlănţuite din tine,

Tu - Omul - unealtă deteriorată de muncă,

vietate denaturată de civilizaţie,

cu pofte ascunse şi vechi,

singur în faţa energiilor inverse,

în faţa unui ideal

care nu face lumea mai bună;

suferind de nevroză, de singurătatea

care te împinge la fugă sau la sinucidere.

Şi nu ai unde pleca,

pentru că nu te aşteaptă nimeni.

Şi nu ai de ce muri,

pentru că nici nu exişti...

Gândul meu s-a dus pe un deal,

gândul meu a plecat pe un munte,

s-a întors şi iar a plecat

şi n-a mai revenit niciodată.

Poate urmează firul unui pârâu

până sus la izvoare,

poate vânează micile vietăţi ale raţiunii,

păsări din imaginaţia cerului

sau îşi ascute auzul

pe piatra pustiului...

Până şi poezia e surâsul durerii,

o „zădărnicie şi vânare de vânt”

cu ciucuraşi şi clopoţei,

mod fericit de-a arunca în gol

profunzimea,

un nimic pe care dau monedele

de aramă ale anilor,

urmând credincios un blestem,

bucurându-mă trist...